Pielea mea încă e în versiunea demo
• 3 minute de citit
Aproape 44 de ani, metalhead din 1990, însurat de la 24 și de 19 ani la aceeași firmă, zero tatuaje. Evident, am o problemă cu angajamentele.

Am aproape 44 de ani și niciun tatuaj. Până de curând credeam că asta înseamnă doar că am aproape 44 de ani și niciun tatuaj. Apoi am văzut un video care mi-a explicat că oamenii fără tatuaje ar putea avea o problemă cu schimbarea.
Video-ul de la care a pornit povestea
Internetul are această calitate minunată în care vrei să găsești un video care să țină cam cât bagi prânz și ieși de acolo cu o boală despre care nu știai că trebuie să te îngrijorezi.
Azi, despre tatuaje cu Tanti Liudmila.
Ideea de bază era că, pentru unii oameni, permanența unui tatuaj funcționează ca o ancoră. Îți asumi o versiune a ta, spui "asta sunt eu acum și vreau să păstrez ceva din omul ăsta pe piele" - sincer, habar nu am ce spun oamenii despe tatuaje dar asta am înțeleseles eu din video.
Mi se pare o explicație perfect rezonabilă pentru cineva care își dorește un tatuaj. Cum ajungem de aici la diagnosticul celor care nu-și doresc unul e partea la care probabil trebuia să dau follow pentru episodul trei. Dar m-a pus pe gânduri, oare fug de angajamente pe termen lung? Răspunsul interior e MNU.
Ascult metale din 1990 și menționez asta pentru că metalheds-ii din jurul meu au de departe cei mai mulți centrimetri pătrați de piele tatuată versus restul lumii. La Yakuza incă nu am prieteni so that's that. M-am însurat la 24 de ani, o vârstă la care astăzi lumea te întreabă dacă ai apucat măcar să te descoperi. Lucrez de 19 ani la aceeași companie și, dacă mai stau puțin, mă trec colegii în inventar și mă amortizează împreună cu clădirea. Sunt, practic, un clișeu ambulant pentru tot ce înseamnă stabilitate. Dacă o bancă ar putea să-mi facăo radiografie la personalitate, ar folosi-o într-o reclamă la depozite pe termen lung.
Și totuși, zero tatuaje.
Mărturisesc, mediul nu m-a împiedicat prea mult. Mă rog, cu excepția maică-mii, care cred că m-ar fi bătut cu șlapul până pe la 18 ani și câteva zile, moment în care n-am prea mai împărțit același acoperiș. După aia aș fi avut, teoretic, cale liberă. În lumea în care îmi petrec mare parte din timp, oamenii au pe brațe discografii, mitologii și suficientă iconografie încât să poată fi consultați în locul unui manual de istorie a religiilor. Căcat, măcar un fluturaș, o Pandoră, o bucată de peliculă de 35 mm, o iconiță de Powershell. CEVA. Eu am iconografia pe tricou și în sulfet. Pe primul îl bag la spălat și, dacă se strică, mai cumpăr unul; recunosc că există avantaje logistice aici.
Aș putea să spun că n-am făcut asta din frică, sau din respect pentru corp. Sună bine, are ceva solemn, aproape spiritual. Corpul meu este un templu, nu lipim abțibilde pe mașini scumpe și alte formulări pe care le poți susține până când te vede cineva băgând shaorma la unsprezece fără un sfert noaptea după ce ai ras un six-pack de bere în centrul vechi. Doar că Dumnezeu a pus deja alunițe, angioame și păr pe el din fabrică. Fără să mă întrebe ce semnificație au pentru mine și dacă mă văd purtându-le și peste 40 de ani.
Deci nici argumentul cu pielea neatinsă nu prea ține, fiindă designul a venit din fabrică și eu doar n-am mai comandat nimic suplimentar.
Cât despre „îmi asum această versiune a mea”, aici lucrurile se complică. Sunt în continuă schimbare, chiar dacă corpul meu lucrează la un update pe care nu-mi amintesc să-l fi agreat de comun acord. Am făcut burtă, fruntea se golește și am și o ușoară lordoză, pe care o suspectez că vine fie de la laptop, fie de la bass. Unul mă plătește, celălalt mă costă, dar amândouă mă țin într-o poziție discutabilă.
Astea chiar mă reprezintă, sunt rezultatul anilor în care am muncit, am petrecut, am cântat și am considerat că scaunul de birou e la fel de interesant ca activitatea fizică. Dacă vrea cineva povestea vieții mele înscrisă pe corp, să mă privească din profil. N-a trebuit să aleg un simbol, s-a ocupat stilul de viață.
Și nici n-am putut spune artistului „puțin mai puțină burtă, te rog”. Dad bod-ul nu lucrează pe aprobări prealabile, că stilul ăla de viață nu e arhitect.
N-am vreo teorie despre oamenii tatuați. Îmi plac multe tatuaje, unele sunt extraordinare și înțeleg de ce ai vrea să le porți. Nu simt însă că absența lor trebuie justificată prin nimic, fie nimicul ăla traumă, o teamă sau o incapacitate de a-ți asuma cine ești. Poate încă nu m-am hotărât la un design. Se pare că pot alege partenere de viață, cariere și o sută de sub-genuri muzicale pentru câteva decenii, dar la un centimetru pătrat de cerneală pe antebraț, parcă m-aș mai gândi un pic.
Până atunci, rămân cu personalizarea din fabrică și cu modificările produse de utilizare. Metalhead din 1990, însurat din 2007, ieși din garanție de mult. Două decenii în același loc de muncă, zero tatuaje. Problema mea cu schimbarea pare să se manifeste exclusiv când trebuie să schimb tricoul cu unul mai larg.


