Sunt 11 ani de ură

Acum unsprezece ani trebuia să fiu la un concert în Colectiv.

Mă mutasem în București în iunie 2013 și, între timp, ajunsesem acolo de zeci de ori cu Alex. El stătea lângă bibliotecă, literalmente vizavi de club. Colectiv era unul dintre multele locuri în care ne vedeam la concerte. Înainte să devină un cuvânt pe care o țară întreagă îl asociază cu moartea, pentru noi era un loc în care mergeam să ascultăm muzică și să spunem povești în jurul unei sticle de bere pe butoaiele de afară.

Ștefan se născuse în iunie 2015. În ziua aceea era agitat, iar seara se anunța complicată pe frontul somnului. M-a sunat Alex să-mi spună că făcuse schimb de tură cu un coleg de la Poliție și că nu mai putea ajunge.

Am zis că nu mai merg nici eu. Rămân acasă cu Loredana, să vedem cum se desfășoară cordonul de forțe pe axa Ștefan - somn. Atât. Asta a fost decizia. Un prieten care intrase în tură și un copil care nu prea voia să doarmă.

Nu știu ce mi s-ar fi întâmplat dacă mergeam. N-am de unde să știu și nici nu vreau să-mi atribui povestea celor care au fost acolo. Știu doar că aveam de gând să merg și că, din niște motive absolut banale, am rămas acasă, dar de unsprezece ani mă întorc cu gândul la banalitatea asta.

La Colectiv au murit oameni pe care îi cunoșteam. Prieteni, oameni cu care împărțisem concerte, conversații și bucăți din viață. Când mă uit la fotografiile lor, îmi amintesc fețe pe care le-am văzut vii.

Rugină, ne vedem în iad - îmi permit să spun asta pentru că știu că ai fi înțeles.

În 2020, undeva după starea de urgență, am închiriat un spațiu pentru studio în Pionierul. Fix în aceeași clădire cu fostul Colectiv. Ne-am dus acolo cu instrumentele și cu dorința de a cânta. Muzica a rămas parte din viața mea, inclusiv în locul acela.

De atunci, în fiecare duminică în care merg la repetiții, trec pe lângă altarul de lângă fabrică. Pe lângă fotografii. Pe lângă fețele celor care au murit, dintre care pe mulți i-am cunoscut.

Există ceva greu de explicat în drumul ăsta. Mergi să faci un lucru care îți place și treci pe lângă oamenii care nu mai pot să-l facă. Ai de cărat un instrument, ai ceva de reparat, te gândești la repetiție. Și acolo sunt ei.

Astăzi am mers din nou la studio, să repar niște bași. Am trecut iar pe acolo și am plâns un pic. Am încercat de câteva ori să scriu textul ăsta. M-am oprit pentru că nu-mi ieșea. Nici acum nu știu cum să pun în aceeași pagină bucuria că am rămas acasă, dorul de oamenii care au murit și ura pe care o simt când mă uit la felul în care statul român a tratat tot ce a urmat.

Și da, ură. După unsprezece ani, nu mai am chef să caut un cuvânt care să sune acceptabil.

Trebuie să spun corect un lucru: au existat condamnări în dosarul Colectiv. Patroni ai clubului, pirotehniști și doi inspectori ISU au primit pedepse cu închisoarea. Au fost oameni care au ajuns după gratii. Piedone, condamnat în 2022, a fost achitat de Înalta Curte în 2023. Asta este situația juridică și n-o pot înlocui cu ce aș vrea eu să scriu la nervi. Și eu mă piș pe toate astea pentru că nimic nu o să-i aducă din nou la viață pe cei care s-au dus.

Dar dosarul care privește intervenția autorităților, îngrijirea răniților, infecțiile din spitale și transferurile în străinătate este încă la procurori. A fost clasat în 2024. În martie 2025, Înalta Curte a dispus continuarea urmăririi penale. La unsprezece ani de la incendiu, încă nu avem un răspuns judiciar definitiv pentru această parte a tragediei.

Unsprezece ani.

Ștefan, copilul pe care încercam să-l adormim în seara aceea, este acum în clasa a cincea. A învățat să meargă, să vorbească, să citească și să scrie. A trecut prin grădiniță și prin școala primară. Toată copilăria lui de până acum încape în timpul în care statul încă anchetează ce s-a întâmplat cu răniții de la Colectiv.

Mă uit la el și înțeleg cât timp a trecut. Mă uit la fotografiile de lângă fabrică și văd oameni care au rămas la aceeași vârstă.

Cum dracu' să nu fii furios?

Ce mai înseamnă răspunderea pentru o familie care își îngroapă copilul și apoi își petrece unsprezece ani cerând răspunsuri? Cât din viața unui supraviețuitor trebuie consumat cu recuperări, drumuri și explicații înainte ca instituțiile să considere că au avut suficient timp?

Oamenilor li se cere răbdare de parcă răbdarea ar fi o resursă administrativă. Mai depui o cerere, mai aștepți o soluție, mai trece un an. Între timp, trebuie să muncești, să-ți plătești facturile și să trăiești cu ce ți s-a întâmplat. Instituția își continuă programul.

Eu numesc asta stat eșuat: un stat în care poți muri într-un loc în care ai venit să asculți muzică, iar familia ta poate ajunge să îmbătrânească așteptând să afle cine răspunde pentru felul în care ai fost tratat după aceea.

Iar când văd cât de greu se stabilește răspunderea instituțiilor, simt neputința celor rămași în urmă. Lupta cu un aparat pe care îl finanțăm cu toții și în fața căruia, când cerem socoteală, ne trezim singuri. Cu avocat, dacă ni-l permitem. Cu timp, dacă mai avem. Cu sănătatea care ne-a rămas.

După Colectiv am sperat că există o limită. Că sunt lucruri atât de cumplite încât nici România nu le poate înghiți și digera până când devin doar o comemorare anuală. Că măcar de aici înainte obligația de a proteja niște oameni și de a răspunde pentru ei va cântări mai mult decât confortul instituțional.

Astăzi trec pe lângă aceleași fotografii și mă gândesc cât de ieftin a scăpat sistemul din speranța noastră.

Nu știu dacă Colectiv mi-a schimbat viața. A schimbat însă comunitatea în care ascultam și făceam muzică. Există oameni pe care nu-i mai întâlnim, conversații pe care nu le mai avem și locuri în care intrăm cu altceva în cap decât aveam înainte.

Pentru toate astea am avut unsprezece ani. Pentru un răspuns complet despre răspunderea statului, aparent tot nu au fost suficienți.

Memorialul pentru cei care au plecat. 30 octombrie 2026.

Un pic mai sus de Colectiv, viața merge mai departe.

La intrarea în fabrică rămân pozele astea - le-am făcut an după an după an de 6 ani. Flori, lumânări și panglici, același căcat care se întâmplă an de an.

Muzica e singurul numitor comun cu cei au plecat prea devreme. Eu am rămas acasă în seara aceea. Astăzi m-am dus să repar niște bași. Mă întorc la Loredana și la Ștefan. Îmi continui viața datorită unei decizii banale pe care am luat-o acum unsprezece ani.

Să vă fie rușine, în pula mea. Unsprezece ani.

Printre coroane este și cea a lui Nicușor Dan. Flori albe, panglică tricoloră, numele și funcția. Mă uit la ea și mă piș în coroana lui Nicușor Dan.

Atât pot să spun astăzi când văd numele unui alt reprezentant al statului așezat, frumos, în fața unor morți fără vină și fără justiție. O coroană care reprezintă doar statul de la care familiile încă așteaptă răspunsuri. Nimic altceva.

Pot să respect durerea unei familii și să disprețuiesc gestul oficial depus lângă ea. Oamenii de acolo au dreptul la fiecare floare și la fiecare lumânare. Iar eu am dreptul să mă uit la coroana trimisă de stat și să simt că, după unsprezece ani, este revoltător de puțin.

Coroana o să se usuce. Lumea merge mai departe. Puțin mai goală, puțin mai tristă. Rugină, ne vedem în iad.

PS: Nici florile nu voiau să stea drept în fața pozei tale, Rugină. Trebuie să vorbim.