Moartea tăcută a dezbaterii despre munca remote

Acum doi ani LinkedIn era un câmp de luptă. Companiile cereau întoarcerea la birou, angajații răspundeau că nu vor să piardă două ore pe zi în trafic. Se vorbea despre work-life balance, încredere, autonomie, cultura organizațională și toate celelalte expresii pe care HR-ul le scoate din sertar când trebuie să justifice ceva. Astăzi e liniște totală pe frontul ăsta. Nu pentru că s-a ajuns la un compromis, ci pentru că unul dintre participanții la negociere a rămas fără pârghii.

Intră pe aproape orice profil al cuiva aflat în căutarea unui loc de muncă. Vei vedea aceeași formulă: "Open to Work - On-site - Hybrid - Remote - Willing to relocate."

Pe românește: "Spune doar unde trebuie să vin." Nu mai negociezi dacă lucrezi trei zile de acasă sau două. Negociezi dacă mai ai un salariu luna viitoare. Piața muncii este ciclică: au existat ani în care angajații dictau condițiile. Companiile ofereau bonusuri de semnare, zile suplimentare de concediu, bugete pentru home office și câte o bicicletă electrică dacă respirai în direcția lor.

Astăzi pendulul s-a dus în sens invers, și nu doar din cauza economiei.

Mai există un adevăr incomod despre remote work, unul despre care aproape nimeni nu vorbește. Ani la rând după pandemie,am privit munca remote exclusiv din perspectiva angajatului. "Pot lucra din Cluj pentru o companie din Amsterdam." Perfect.

Dar aceeași tehnologie îi permite și companiei din Amsterdam să angajeze un inginer din Chișinău, un developer din Bangalore, un analist din Dhaka sau o echipă întreagă din Shenzhen, pentru că globalizarea muncii nu este o stradă cu sens unic. Dacă jobul tău poate fi făcut integral de la distanță, atunci nu doar tu ai acces la piața globală, ci și piața globală are acces la jobul tău.

Ani întregi am vorbit despre libertatea pe care o oferă remote work. Foarte puțini au vorbit despre concurența pe care o aduce.

În momentul în care munca nu mai este legată de un oraș sau de o țară, salariile încep să fie influențate de diferențele dintre economii. Nu trebuie ca un programator din India să fie mai bun decât tine. Este perfect dacă e suficient de bun la jumătate din cost. Sau ca trei oameni din Republica Moldova să coste cât doi din Germania.

Pentru multe companii, Excel-ul nu are sentimente. Iar peste asta vine fenomenul AI, care înlocuiește instantaneu un programator, un avocat sau un specialist în marketing imediat ce acesta este restructurat din organigramă. Că vrem sau nu, AI mărește capacitatea celor rămași.

Dacă înainte patru oameni produceau 100 de unități de muncă, astăzi doi oameni, ajutați de agenți AI, pot produce aproape același rezultat.

Compania nu mai trebuie să înlocuiască fiecare plecare. În multe cazuri, pur și simplu nu mai deschide postul. Mai mult, nu mai concurezi doar cu colegul din orașul vecin, ci cu mii de oameni din întreaga lume, fiecare având acces la aceleași modele AI care le cresc productivitatea. De aici apare o schimbare mult mai importantă decât discuția despre ChatGPT: raportul de forțe.

Mult timp s-a vorbit despre war for talent. Despre faptul că angajatorii trebuie să cucerească angajații. În multe domenii începe să se vorbească, fără să se spună cu voce tare, despre opusul. Companiile aleg, candidații se adaptează.

Sigur, există excepții: există experți pe care îi vânează toată lumea. Există nișe unde cererea depășește oferta. Dar pentru marea masă a joburilor de birou observăm altceva: mai mulți candidați, mai puține poziții, mai multă automatizare, mai puține concesii.

Iar aici apare întrebarea de un milion de puncte-bonus: cine face regulile într-o relație dintre angajat și angajator? Răspunsul este simplu: partea care are mai multe opțiuni.

În 2021, opțiunile le aveau angajații. Puteau schimba compania în câteva săptămâni, negociau salarii, beneficii și câte zile lucrează de acasă.

Astăzi, în multe industrii, opțiunile le au angajatorii. De aceea au dispărut aproape complet postările indignate despre întoarcerea la birou.

Nu pentru că oamenii și-au schimbat convingerile, ci pentru că și-au schimbat prioritățile.

Imaginea de mai sus rezumă probabil mai bine decât o analiză economică ceea ce se întâmplă.

"I'm humble enough to know I am replaceable at work."

Asta a fost întotdeauna adevărat. Diferența este partea de jos.

Poate că mâine nu va mai fi nevoie de patru oameni. Poate va fi nevoie de unul singur și de încă zece agenți AI.

Nu pentru că AI este mai inteligent decât oamenii, ci pentru că un om bun, asistat de AI, poate face munca pe care ieri o făcea o echipă întreagă.

Iar când peste această creștere de productivitate adaugi o piață globală în care compania poate recruta din orice colț al lumii, negocierea nu mai începe cu "câte zile pot lucra de acasă?".

Începe cu "când pot începe?".

Și poate că acesta este cel mai clar semn că intrăm într-o perioadă în care piața muncii devine din nou employer-first. Nu pentru că angajatorii au devenit mai puternici peste noapte, ci pentru că tehnologia, AI-ul și globalizarea le-au oferit mai multe opțiuni decât au avut vreodată. Iar într-o negociere, cel care are cele mai multe opțiuni este cel care scrie regulile.local