Satul românesc n-a fost un paradis. Noi am fost copii.

Lucrez de ceva vreme la Povești din Paradisul Gri, o serie despre cum era pe vremea părinților noștri. Tocmai de asta mă enervează romantizarea asta de carton a satului: pentru mulți dintre noi, el înseamnă vacanțe, miros de fân și pepeni răciți în fântână, dar viața reală acolo era făcută din muncă, improvizație și lipsuri. În Vest, ruralul nu e nici el un basm, dar de multe ori are altă podea sub picioare: în UE, 90,5% dintre gospodăriile rurale aveau internet acasă în 2023, iar diferența față de oraș era de 4,4 puncte procentuale; tot atunci, oamenii din oraș foloseau internetul mai des pentru banking decât cei din rural. Comisia Europeană tratează chiar broadband-ul ca instrument de revitalizare rurală, tocmai pentru că deschide acces la educație, sănătate și muncă la distanță. Asta e diferența dintre Hans și Ion: amândoi locuiesc la țară, dar unul pornește cu infrastructură, celălalt cu improvizație.

Internetul românesc a descoperit în ultima vreme un nou aparat electrocasnic: fântâna bunicii. Nu consuma curent, răcea pepeni și, dacă mai citești câteva postări cu tricolor și fotografii generate de AI, probabil trata și reumatismul.

Pepenii se coborau într-adevăr în fântână. Laptele și mâncarea puteau fi ținute aproape de apă, unde temperatura era mai scăzută. Era o soluție ingenioasă, simplă și eficientă.

Dar era o soluție la absența frigiderului.

A transforma această improvizație într-o dovadă că oamenii trăiau mai bine este ca și cum ai declara opaițul superior becului pentru că funcționează și când cade curentul. Ingeniozitatea oamenilor merită respectată. Lipsurile care au făcut-o necesară nu trebuie transformate în virtute națională.

Nu satul era lipsit de griji. Tu erai copil

Mulți dintre noi ne amintim satul prin vacanțele petrecute la bunici. Ne amintim praful cald al drumului, roșiile rupte direct din grădină, mirosul de fân și pepenele rece scos din fântână. Ne amintim serile în care se auzeau greierii și diminețile în care nu trebuia să ajungem nicăieri.

Normal că era frumos.

Aveam opt ani.

Nu noi ne trezeam înainte de răsărit ca să hrănim animalele. Nu noi căram apa, spălam rufele de mână, strângeam recolta, tăiam lemnele sau ne întrebam dacă ajunge mâncarea până în primăvară. Nu noi trebuia să găsim o mașină care să ducă un om bolnav până la spital. Nu noi trăiam cu teama că o grindină, o secetă sau o boală a animalelor putea distruge munca unui an.

Noi veneam în iulie și plecam în august.

Nu vedeam noiembrie.

Satul din amintirile noastre este adevărat, dar incomplet. Este o fotografie făcută de un copil într-o perioadă în care bunicii încă trăiau, părinții se ocupau de probleme, iar principala noastră responsabilitate era să nu cădem în fântână.

Poate că nu satul era mai liniștit. Poate că noi aveam mai puține lucruri de pierdut.

„Se trăia mai sănătos” este o propoziție care sună bine și măsoară prost

Da, oamenii mâncau mai multe produse crescute local. Munceau fizic. Petreceau mai mult timp în aer liber și consumau mai puține produse ultraprocesate.

Asta nu înseamnă automat că trăiau mai sănătos.

Munca fizică făcută zilnic, din necesitate, nu era abonament la sală. Era muncă până când spatele, genunchii și mâinile începeau să cedeze. Hrana „naturală” nu era automat sigură, echilibrată sau suficientă. Iar distanța față de poluarea orașului venea la pachet cu distanța față de medic, farmacie, analize, ambulanță și tratament.

Cifrele nu susțin ideea unei epoci de aur sanitare. În România, speranța de viață la naștere era de aproximativ 65,9 ani în 1960 și a ajuns la aproximativ 76,5 ani în 2024. Mortalitatea infantilă a scăzut în același interval de la 74,4 decese la mia de nou-născuți vii la 6. Acestea sunt date naționale, nu exclusiv rurale, dar direcția este imposibil de răstălmăcit: medicina modernă, igiena, vaccinurile, infrastructura și accesul mai bun la servicii au salvat vieți.

Bunicul care ne povestește astăzi cât de sănătoasă era viața de atunci este omul care a supraviețuit acelei vieți. Cei care au murit în copilărie, la naștere, într-un accident de muncă sau dintr-o boală tratabilă astăzi nu scriu postări nostalgice pe Facebook.

Acesta este unul dintre marile trucuri ale nostalgiei: îi ascultă numai pe supraviețuitori.

Liniștea satului avea și ea un preț

Comunitatea rurală putea fi extraordinară. Vecinii se ajutau, oamenii se cunoșteau, nimeni nu rămânea complet singur atunci când îi ardea casa sau îi murea un animal.

Dar aceeași comunitate era și o rețea de supraveghere cu opinie proprie.

Toată lumea știa cine cu cine trăiește, cine bea, cine nu merge la biserică, cine are un copil „neascultător” și cine a ieșit din rând. Solidaritatea și controlul social locuiau pe aceeași uliță. Satul te ajuta, dar te și judeca. Uneori te proteja. Alteori proteja agresorul, familia „respectabilă” și aparențele.

Nici violența domestică, alcoolismul, abuzul sau sărăcia nu au fost inventate de oraș. În sat erau doar mai ușor de ascuns sub formula universală „nu ne băgăm în familia omului”.

Iar când vorbim despre viața simplă de altădată, merită să întrebăm pentru cine era simplă.

De regulă, nu pentru femeia care creștea copii, gătea, spăla, îngrijea bătrâni, lucra grădina, hrănea animalele și mergea uneori și la câmp. Faptul că această muncă nu apărea pe un fluturaș de salariu nu înseamnă că nu exista. Înseamnă doar că era considerată normală și gratuită.

Fântâna nu era un frigider mai ecologic. Era tot ce aveai

Postarea cu pepenii coborâți în fântână se termină inevitabil cu o lecție despre cât de puțin risipeau oamenii și cât de bine trăiau „în ritmul naturii”.

Oamenii nu risipeau pentru că nu își permiteau să risipească.

Reparau lucrurile pentru că înlocuirea lor era dificilă sau imposibilă. Conservau mâncarea pentru că iarna nu exista supermarket. Foloseau fiecare bucată din animal pentru că animalul respectiv însemna hrană, muncă și bani. Economiseau apa pentru că trebuia scoasă cu găleata.

Din toate acestea putem învăța moderație, pricepere și respect pentru resurse. Dar nu trebuie să confundăm economia forțată de sărăcie cu superioritatea morală.

Nici astăzi România nu a rezolvat complet problema infrastructurii de bază. În 2024, numai 77,6% din populația rezidentă era conectată la sistemul public de alimentare cu apă. Faptul că aproape un sfert din populație rămânea în afara rețelei nu este o tradiție pe care trebuie să o conservăm. Este o problemă care trebuie rezolvată.

Un copil care cară apă cu găleata nu primește o lecție autentică despre viață. Primește o găleată.

Satul românesc moare pentru că oamenii îl cunosc mai bine decât nostalgicii

Cel mai puternic argument împotriva poveștii cu paradisul rural este chiar starea satului românesc.

Oamenii pleacă.

Pleacă spre orașe, spre centre universitare și spre alte țări. Pleacă pentru salarii, școli, spitale, transport, apă curentă, canalizare, oportunități și posibilitatea de a alege ce vor să facă mai departe. Nu pleacă pentru că și-au pierdut identitatea națională. Pleacă pentru că identitatea nu ține loc de venit și nu trimite ambulanța mai repede.

Studiile europene descriu același mecanism: oportunitățile economice atrag populația spre zonele urbane, în timp ce regiunile rurale și mai ales cele izolate pierd locuitori și îmbătrânesc. România se află printre statele europene cu o scădere pronunțată a densității populației în ultimele decenii, iar declinul rural este proiectat să continue.

Acesta este referendumul real asupra vieții la sat. Nu sondajele de pe Facebook, ci direcția în care merg oamenii atunci când pot alege.

Cei care idealizează cel mai tare satul locuiesc adesea la oraș, au centrală, frigider, internet, mașină și spital la câțiva kilometri. Le place ideea de viață rurală, mai ales când aceasta încape într-un weekend, într-o pensiune cu Wi-Fi și într-o fotografie cu o pâine așezată strategic pe un prosop țesut.

Satul autentic este foarte frumos când altcineva dă zăpada, repară acoperișul și ține focul aprins.

Nu trebuie să ne batem joc de trecut. Trebuie doar să nu mințim despre el

Bunicii noștri au fost ingenioși, rezistenți și incredibil de muncitori. Au găsit soluții acolo unde statul, tehnologia și banii nu le ofereau aproape nimic. Merită respect pentru ceea ce au reușit să construiască în condițiile acelea.

Dar respectul nu înseamnă să transformăm lipsurile lor în decor pentru propagandă.

Nu îi onorăm spunând că era mai bine fără apă curentă, fără frigider, fără medic și fără posibilitatea de a pleca. Îi onorăm tocmai construind lumea în care nepoții lor nu mai trebuie să trăiască așa.

Satul românesc nu are nevoie de legende despre puritatea sărăciei. Are nevoie de drumuri, dispensare, școli bune, transport public, internet, apă, canalizare și locuri de muncă. Are nevoie ca un tânăr să poată rămâne acolo fără să își sacrifice educația, sănătatea sau viitorul.

Putem păstra casele, rețetele, poveștile, meșteșugurile, grădinile și sentimentul de comunitate. Putem păstra și pepenele rece din fântână, pentru că este bun și pentru că ne amintește de cineva drag.

Dar nu trebuie să păstrăm și lipsa frigiderului.

Poate că aceasta este explicația simplă pentru nostalgia care ne apucă atunci când vedem astfel de imagini. Nu ne este dor de sărăcie, de muncă istovitoare sau de izolarea satului.

Ne este dor de vremea când bunicii erau vii, vara părea nesfârșită, iar problemele adulților se opreau la marginea curții.

Satul românesc n-a fost un paradis.

Noi am fost copii.