Mai bine eu decât ei

Anno domini 2022, mai pe la jumate când războiul dintre Rusia și Ucraina începuse deja să prindă contur.

La birourile de pașapoarte din România se stătea la coadă ca la promoțiile de Black Friday. Programările dispăreau în câteva minute, se căutau pașapoarte în regim de urgență. oameni care nu avuseseră pașaport o viață întreagă se pregăteau pentru întâlnirea finală cu documentul. Se făceau calcule. Câte plinuri de benzină încap în canistre? Care vamă este mai liberă? Cât de repede putem ajunge în Austria?

La nici o mie de kilometri distanță, niște oameni săpau tranșee, dar noi ne pregăteam rutele de evacuare și nici nu eram pe partea greșită a hărții.

Nu vreau să judec pe nimeni. Frica este unul dintre cele mai puternice instincte pe care le avem. Aproape orice om care spune că nu se teme de război fie minte, fie nu înțelege ce este războiul.

Și mie mi-ar fi frică. Aș vrea să-mi văd copilul crescând. Aș vrea să îmbătrânesc lângă femeia pe care o iubesc. Aș vrea să-mi văd părinții liniștiți. Toate senzațiile acestea sunt normale. Întrebarea nu este dacă îți este frică, ci ce faci cu frica aceea. Cât de mult te controlează ea și cât de mult o controlezi tu?

În ultimele zile am urmărit discuțiile despre bărbații ucraineni care vor rămâne fără sprijin financiar dacă încearcă să evite mobilizarea. Unii îi condamnă, alții îi apără.

Eu cred că discuția adevărată este alta: dacă fiecare dintre noi pleacă, cine rămâne?

Cine îi apără pe cei care nu mai pot pleca? Pe bătrâni, pe copii, pe femeile care nu au unde să fugă, pe vecinii care nu au mașină, pe părinții care au refuzat să-și părăsească casa.

Există o idee celebră, atribuită lui Edmund Burke, care spune că răul triumfă atunci când oamenii buni nu fac nimic.

Nu contează dacă acestea au fost exact cuvintele lui, ideea rămâne adevărată. Răul nu este atât de puternic pe cât ne place să credem. Puterea lui vine din absența celor dispuși să i se opună.

Un incendiu nu se stinge singur. Un abuzator nu se oprește pentru că îi este rușine. Un agresor nu renunță pentru că a avut o revelație morală. Un invadator nu întoarce coloana de tancuri pentru că și-a dat seama că greșește.

Răul se oprește atunci când cineva îi spune "până aici". Iar acel "cineva" este întotdeauna un om obișnuit, niciodată un supererou, niciodată cineva plătit să facă asta. E posibil să fie "niciodată tu", dacă stai cu plinul făcut s-o ștergi când lucrurile o iau razna.

Civilizația există pentru că, din generație în generație, au fost oameni care au acceptat să suporte ei răul, pentru ca alții să nu fie nevoiți.

Pompierii intră într-o clădire din care ceilalți ies, polițiștii aleargă spre focurile de armă, medicii intră în saloane pline de boli contagioase, salvamontiștii urcă muntele când ceilalți coboară, soldații merg în direcția din care civilii fug. Căcat, hai să ne dăm jos de pe piedestal. Fata agresată la metrou, copilul care își ia bulying în autobuz, vecinul care o bate pe săraca nevastă-sa. Și nimeni nu zice nimic pentru că asta nu e treaba lui până când nu e copilul lui sau nevasta lui în situația asta.

Nu pentru că nu le este frică, sau pentru că au înțeles că există oameni care nu pot fugi. Ci pentru că au înțeles ceva ce noi am început să uităm: uneori, răul trebuie să se oprească la tine.

Acesta este, cred eu, unul dintre sensurile profunde ale masculinității. Nu mușchii, nu vocea groasă, nu cât ridici la sală, ci disponibilitatea de a spune: dacă cineva trebuie să sufere astăzi, prefer să fiu eu decât omul de lângă mine. Chit că-l știu, chit că nu.

Dacă ieși seara în oraș și doi indivizi decid că partenera ta este victima perfectă, nu o împingi în fața ta ca să câștigi câteva secunde. Nu alergi mai repede ca ea, nu te ascunzi în spatele ei. Între ea și pericol trebuie să fii tu. Poate vei pierde, poate ajungi la spital. Prețul plătit poate fi enorm. Poate vei plăti cu viața. Dar există un preț și mai mare: să trăiești tot timpul știind că ai ales propria siguranță în locul omului pe care pretindeai că îl iubești.

Războiul nu schimbă regula, ci doar doar mărește consecințele.

Străbunicul meu a luptat în Primul Război Mondial. Bunicul meu a luptat în al Doilea. Tata a trăit un Război Rece care, din fericire, nu s-a transformat într-unul fierbinte. Eu sper să nu fiu pus niciodată în situația lor. Dar dacă într-o zi cineva ar încerca să-mi ia casa, libertatea sau familia, nu cred că aș putea trăi cu ideea că altcineva trebuie să lupte în locul meu. Nu pentru că mă cred erou, sau că sunt mai curajos decât alții, cii pentru că există o întrebare pe care nu pot să mi-o scot din cap.

Dacă nu eu, atunci cine? Fiul vecinului? Soțul surorii mele? Tatăl copilului altcuiva? Este foarte ușor să fii curajos când factura este plătită de altcineva. Este foarte ușor să vorbești despre pace atunci când altcineva stă de pază. Este foarte ușor să ai principii cât timp altcineva își riscă viața pentru ca tu să le poți exprima liber. Poate că asta este lecția pe care generația noastră trebuie să și-o reamintească. Curajul nu înseamnă lipsa fricii. Curajul înseamnă să privești frica în ochi și să spui: "Căcatul ăsta se oprește aici, acum."

Nu pentru că viața mea valorează mai puțin, ci pentru că iubirea înseamnă, uneori, să alegi ca răul să se oprească la tine. Poate că asta este cea mai simplă definiție a responsabilității. Și poate că aceasta este, până la urmă, și cea mai simplă definiție a unui bărbat.