Stimate domnule director

Să dea dracu, am uitat cu desăvârșire că exiști. Ne-am cunoscut sumar în timpul celui de-al 31-lea job pe care l-ai avut timp de 9 săptămâni la firma unde lucrez de-o veșnicie și ceva. M-ai abordat timid în spăptămâna 3, dacă pot să te însoțesc la un eveniment unde aveam un "speaking slot" să facem impresie și ceva "ăuerness".

Mi-am adus aminte de tine pentru că văd notificare pe LinkedIn că ți-ai scimbat iar jobul. Văd că ești director general acum, pe cai mari, așa cum erai și când ne-am întâlnit. Nu am apucat să ne cunoaștem prea bine pentru că, din motive necunoscute de mine pe atunci, ai plecat după doar 9 săptămâni. Dar am văzut că ai continuat să schimbi joburi la fel de des, așa că mă mai surprinde să te văd cu succesuri noi, în plin avânt, pe LinkedIn. Ai un parcurs în carieră frumos, să dea dracu. Nu știu cum îți ții cărțile de vizită, dar probabil că ți-ai luat boxă plus pod plus long term storage doar pentru ele.

Pauză publictară, mesaj de la colega mea mai practică, care refuză să țină minte numele colegilor care nu trec de primii doi ani la job. Șahmat QED.

Să revenim la ale dumneavoastră.

În 2012, când eram încă șoarec în corporație, mergeam la conferințe organizate de colegii din marketing. Oameni mai mari ca mine, mai siguri pe ei, cu sacouri bine croite și cu un aer de „noi mișcăm piața”. Nu îmi erau șefi, dar pe liniile lor de business - marketing și sales - păreau că au lumea la picioare. Știu oameni, știau giumbușlucuri de lume, aveau vorbele la ei, se cunoșteau între ei și semnalizau puternic asta. Dar mai ales, păreau că au controlul complet asupra carierei lor. Că ei decid când și unde se merge, despre ce se discută, că ei iau nota de plată și taie factura.

Eu doar umpleam audiențe și povesteam istorii din tranșee - niște tranșeee în care se întâmplau chestii 100% interesante, dar dincolo de capacitatea lor de înțelegere. Ei nu înțelegeau ce făcaeam, noi nu înțelegeam de unde vin banii, sau măcar de ce sunt importanți, aia era. Iar ei păreau în control, complet stăpâni pe firmă și destinul lor profesional.

Ani mai târziu, când te uiți la CV-uri cu ochii adultului ajuns în top managemnt, vezi adevărata poveste.

Sales Director - 2 ani; Commercial Director - 1 an și 6 luni; Sales & Marketing Director - 6 luni; Head of Something - 1 an și 11 luni; Director General - 1 lună; Antreprenor: un an și 3 divorțuri.

O fi asta un fel de speed dating corporatist, dar ce naiba e în capul vostru? Motivul oficial e întotdeauna că management-ul „nu înțelege, că e „prea rigid”, că „Nu lăsa spațiu de inovație”, că „Nu avea viziune”. Așa că ne-am tirat, curajos, asumat, pentru antreprenoriat și libertate, pentru că să fii propriul șef e testul litmus pentru succes.

Și aici începe partea care nu apare pe LinkedIn. Domnul șef, ați dat famiment în doi ani, totul OK acasă?

Să fii propriul șef e să fii angajat cu stress traumiatic legat de cash flow si cu zero zile de concediu pe an. Poate cu 16-18 ore de muncă pe zi și cu rezultate așa de impredictibile că auzi cum ți se fracă stomacul de el însuși. Înseamnă că ANAF-ul devine colegul tău de birou. Înseamnă că furnizorii îți răspund la telefon doar când au chef. Înseamnă că angajații îți pleacă fix când ai cashflow-ul mai subțire decât hârtia igienică din co-working space-ul din care activezi.

Înseamnă să încasezi după 90 de zile și să plătești în 30. Înseamnă să îți asumi decizii fără plasă de siguranță. Înseamnă să dormi prost și să te trezești devreme.

Antreprenoriatul nu este o poză bună de profil. Este o combinație între stomac tare, apetit pentru birocrație și o doză sănătoasă de inconștiență calculată. Trebuie să fii prea tare să poți să iei taurul de coarne singur, într-o societate care are concurență acerbă pewntru orice. Și tu, din toate joburile, ai decis săp vinzi jucării din lemn. Bravo tată, i-ai zis lui Pinocchio că o să aibbă un frățior?

Înapoi în normaitate,și în autoiluzie, felicitări, ai mai falimentat o dată. Când fiecare plecare este justificată prin „ei nu m-au înțeles”, poate că, statistic vorbind, universul nu e singurul vinovat. Uneori management-ul e rigid pentru că are motive. Uneori rigorile există pentru că cineva trebuie să plătească facturile. Uneori disciplina financiară nu e lipsă de viziune, ci diferența dintre a închide anul pe profit și a închide firma.

Schimbările abrupte de carieră nu sunt, în sine, un păcat. Dar când devin reflex, mai degrabă decât strategie, ceva-ul ăla nu mai e „curaj”, ci impuls.

Am văzut oameni care au plecat să fie antreprenori și au reușit. Dar nu pentru că erau sătui de șefi, ci pentru că aveau apetit pentru incertitudine, toleranță la frustrare și o relație matură cu riscul. Că au vrut să fie deschizători e drum mai mult decât au rut sclavi ca angajați și Porsche Cayenne pe leasing de firmă Știau că libertatea vine cu factură fiscală atașată.

Restul au descoperit rapid că a fi șeful tău nu înseamnă doar să dai ordine. Înseamnă să fii responsabil pentru tot, inclusiv pentru eșec.

Așa că, stimate domnule, nu ti-a placut sa fii director la corporație, ci chief antrepreneur la faliment. Nu ai plecat pentru că nu te-au înțeles, ci pentru că nu ai înțeles tu ce înseamnă să conduci o afacere. Nu e nimic rușinos în asta, dar poate data viitoare când îți schimbi jobul, să nu mai dai vina pe alții pentru propriile alegeri. Și poate, doar poate, să încerci să rămâi mai mult de 9 săptămâni într-un loc înainte să decizi că e timpul să te reinventezi.