Scriem "design defensiv" - citim "suntem prea slabi ca să supraviețuim singuri"
Acum vreo 16 ani, am pus pentru prima oară piciorul în Statele Unite. Am ales San Francisco, California, ca punctul meu de intrare în civilizația americană. Nu vă zic de ce - inima inovației tehnologice și locul de naștere al celor mai faimoase startup-uri. Totodată, cel mai mare focar de procese pentru vătămări corporale, după cum aveam să aflu mai târziu.
Abia coborât din avion și intrat în baia super confortabilă a Hotelului Kimpton din San Francisco City Center, am dat bot în bot cu o cască de duș cu un mesaj amenințător imprimat pe el: “Atenție – se pune doar pe un singur cap.” Inițial, am crezut că e o glumă, imaginându-mi scenariile absurde care i-au făcut pe producători să considere necesară această precizare. Ceea ce pentru noi, est-europenii crescuți în afara bulei de procesomanie excesivă era o glumă absurdă, pentru americani era o măsură de a nu da faliment anticipat pentru că n-au scris “negru pe alb” (ahh, încă o chestie procesomană) ceea ce era vizibil din spațiu.
Salut, Sunt Bogdan Botezatu și am 42 de ani. Nu sunt Baby Boomer, nu sunt Millenial. Sunt un copil născut în “generația cu cheia la gât”. Și am încălecat pe-o șa și vă zic povestea-așa.
Genrația mea a crescut majoritar pe pe străzile și câmpurile unei țări în plină auto-descoperire. Rareori (deși cred că “mai niciodată” e exprimarea corectă) știau părinții sau bunicii noștri unde suntem, și asta era perfect normal. În Europa de Est, copilăria însemna să te joci în cele mai periculoase „locuri de joacă” din lume — fabrici abandonate, șantiere în construcție fără nicio măsură de siguranță sau pază și monitorizare. Dacă supraviețuiai, era pentru că erai fie puternic, fie rapid sau suficient de norocos încât să nu cazi de pe o schelă montată în dorul lelii sau să nu rămâi înfipt într-un fier-beton ieșit din cine știe ce pereți de rezistență ai construcției.
M-am născut la începutul anilor ‘80 într-un orășel de provincie din România și am cunoscut o lume în care riscul nu era ceva de evitat, ci ceva ce făcea parte din viața de zi cu zi. Ne urcam pe schelete de beton ale blocurilor neterminate, ne cățăram pe schele și grinzi la peste 30 de metri de pământul cenușiu al iernii, fără plase de siguranță, asigurare medicală, sau vreo formă de planificare a riscului. Ne jucam pe șine de tren, săream de pe poduri în pâraie fără să știm ce e dedesubt. Furam struguri și căpșune de unde apucam și ne cățăram în copaci în ultima secundă, fix înainte ca bucile noastre să fie sfâșiate de cine știe ce câine de pază pe care nu l-am detectat la timp. Era o lume de desene animate, în care făceam petarde artizanale, le aprindeam și le aruncam în ultima secundă. Zilele noastre de joacă erau făurite din sute de moduri în care puteam muri sau rămâne mutilați — și nici un adult nu părea să fie îngrijorat, sau măcar marginal conștient de asta.
Nu aveam măsuri de siguranță, etichete de avertizare, procese în justiție. Dacă erai suficient de ghinionist să te accidentezi, era doar vina ta. Drept mărturie stau cicatricile pe care le port și acum — petarda defectă care aproape mi-a smuls degetul mare și arătătorul de la mâna dreaptă, cicatricea în formă de L de pe obrazul drept primită după ce am plonjat printr-o vitrină și pentru care am fost cusut fără anestezie într-unul din spitalele cu cea mai mică rată de supraviețuire din Uniunea Europeană.
Trecem rapid în prezent, unde lumea modernă este căptușită, securizată și optimizată pentru copii și concepută pentru a ne proteja de noi înșine. Samsung are “design defensiv” băgat în căștile wireless, design care întrerupe în mod automat muzica în căști atunci când o mașină de poliție sau salvare trece cu sirena pronită pe lângă tine. Pe roabele de pe șantier scrie acum clar că „nu sunt destinate utilizării pe autostradă”, în timp ce burghiul pentru lemn vine cu un avertisment clar: „Acest produs nu este destinat uzului stomatologic” — de parcă și tâmplarii și dentiștii și-ar pierde mințile brusc și și-ar împrumuta unul altuia instrumentele.
Totul este capitonat, etichetat, protejat și interzis. O lume în care paharele de cafea îți spun că lichidul din ele poate fi fierbinte, în care căștile VR îți amintesc să iei pauze din când în când, în care mașina bipăie dacă nu îți pui centura de siguranță, în care televizorul te întreabă din când în când dacă mai ești acolo, pentru că se presupune că oamenii trebuie salvați de propriile acțiuni sau inacțiuni.
Obsesia asta pentru design defensiv pare utilă la prima vedere. Mii de ingineri care lucrează să se asigure că nu poți băga o furculiță într-o priză — nici măcar dacă încerci din răsputeri. Mii de oameni care creează sisteme ce împiedică pornirea mașinii dacă ușa șoferului este deschisă. Mii de ore investite în tehnologii care te protejează de electrocutare chiar și când îți bagi mâinile în panoul electric și cauți prin el de parcă ai vrea să te vezi cu Madam Coasă. Mii de oameni care pierd timp pe care l-ar putea folosi pentru a inova chestii utile progresului , nu cocoloșelii.
Dar această mentalitate ridică o întrebare serioasă despre percepția noastră asupra capacității individuale. Suntem atât de speriați de procese și de riscuri încât trebuie protejați chiar și de cele mai evidente pericole? Într-adevăr, protecția consumatorilor este esențială, dar există o linie fină între siguranță și infantilizare. Poate că a venit momentul să ne întrebăm dacă toate aceste măsuri sunt cu adevărat necesare sau dacă reflectă o cultură hiperprotectoare dusă la extrem.
Literatura de specialitate numește asta design defensiv. Eu îi spun un semn de capitulare. O civilizație atât de disperată să prevină orice pericol încât uită că supraviețuirea, învățarea și bunul-simț vin din experiență. A fost o vreme în care ne descurcam singuri pentru că nu aveam de ales. Acum, totul este conceput astfel încât să nu mai avem de ales pentru că au ales alții ce avem voie să facem și ce nu.
