Dacă ar fi un singur joc pe care l-aș salva din fața Apocalipsei, ăla ar fi Rocksmith 2014.

Am petrecut sute de ore de practică la chitară și bass cu el, în timp ce mă antrenam pentru piesele mele preferate și chiar acumulam skilluri noi pe parcurs. A fost trupa mea de încredere ani la rând, un partener stabil într-un parcurs muzical impredictibil atunci când ai un job de la 9 la 6 și o familie de vegheat.

Vechi, neîntreținut, dar încă imbatabil. Am făcut update aseară la macOS 15.4 și pac - mort instant. Niciun fix. Niciun patch. Doar tăcere.

E ca o despărțire urâtă. Rămâi cu basul în mână și te uiți în gol la ecran, întrebându-te: „Ce dracu’ s-a întâmplat?”

Memoria mea musculară, odihnească-se în pace. La fel și visului de a deveni un Eric Clapton mai mic care cântă în beci din când în când.

Rocksmith 2014 Remastered nu e doar un joc. E o sculă grozavă care îi învață chitară și bass pe bune pe oamenii care au descoperit chitara mai târziu în viețile lor. Notă cu notă, riff cu riff, până ajungi la punctul în care faci chitara să urle cum vrei tu cu lejeritatea omului care a fost pe scenă o viață întreagă. E cel mai apropiat lucru pe care l-am avut vreodată de un sistem real de învățare a unui instrument, gamificat, cu feedback vizual, progres personalizat și tipul ăla de recompensă instantanee care dă dependență. Și funcționează. Adică funcționa.

Problema e că, pe lângă sculă de învățat, Rocksmith 2014 e și un produs. Comercial. Bazat pe licențiere de muzică și vândut pe (și pentru) platforme care evoluează, cu sau fără voia dezvoltatorului. Iar Ubisoft, cu toate meritele lui, n-a proiectat Rocksmith 2014 să reziste pentru totdeauna.

Și aici încep să apară problemele.

Ca multe alte titluri care încorporează pe muzică licențiată, Rocksmith n-a avut niciodată garanția longevității în forma în care l-am cunoscut. Piesele dispar, DLC-urile pot fi retrase peste noapte. Industria muzicală e rapidă și imprevizibilă.

Să ne aducem aminte ce s-a întâmplat cu GTA: Vice City când au expirat drepturile pentru coloana sonoră? Într-o zi trăgeai în gangsteri pe „Billie Jean”. A doua zi, jocul era scos din magazinele digitale, iar o întreagă generație de potențiali jucători ar pierdut dreptul de a-l cunoaște legal pentru că s-au născut prea târziu. Rocksmith nu e diferit. Când expiră contractele, pleacă și piesele.

Dar licențierea e doar jumătate din problemă. Cealaltă jumătate ține de ce se întâmplă cu un joc atât de unic și esențial pentru un anumit tip de oameni, încât pur și simplu nu poate fi înlocuit. E ca insulina, doar că e pentru suflet.

Rocksmith 2014 e end-of-life de ceva timp, și toată lumea știa asta. Nu mai primește patch-uri. Nu mai e pe respirație artificială. A fost tras discret pe linie moartă, în timp ce Ubisoft își concentrează eforturile pe Rocksmith+, un reboot pe bază de abonament care n-are nici sufletul, nici versatilitatea versiunii din 2014.

Când macOS 10.15 Catalina a încetat să mai ruleze aplicațiile pe 32 de biți, Rocksmith a murit pe Mac. Pentru o vreme. Ubisoft a scos un patch — miraculos — și le-a dat userilor de Mac o nouă șansă. Și apoi încă una, în timpul tranziției de la Intel la procesoarele Apple M în vremurile Marelui Ventura. Dar totul a părut un gest făcut din milă, nu o promisiune.

Tura asta, la lansarea macOS 15.4 s-a întâmplat același film. Jocul pornește, apoi crapă. Fără avertisment. Fără workaround. Ești blocat dacă nu faci downgrade sau nu scoți din debara o mașină veche. Gem forumurile de postări disperate, oameni care speră la un nou patch sau care deja au îmbrățișat liniștea ca final.

Și, cu niciun update în orizont, e clar că suntem din nou pe cont propriu. Și totuși, „pe cont propriu” nu e întreaga poveste. Pentru că, unde Ubisoft dă muzica mai încet, comunitatea deja construiește lucruri legendare.

Dacă ești jucător, probabil ai auzit de CustomsForge, inima neoficială a Rocksmith. De ani de zile, comunitatea ține jocul în viață prin CDLC-uri (piese custom), tool-uri, forumuri și o bibliotecă șocant de bine organizată de piese pe care Ubisoft nu le-a oferit niciodată. Toată lumea știa că, tehnic vorbind, treaba asta era la limita pirateriei. Și Ubisoft știa. Dar în loc să trimită notificări legale, au ales să nu vadă. Înțelegerea tăcută era simplă: dacă ai cumpărat jocul și respecți DLC-urile oficiale, poți să-l modezi cum vrei și să-ți faci propriile „charturi”.

Acest acord tăcut a ținut Rocksmith în viață mult după ce suportul oficial a murit. Și comunitatea nu doar că a supraviețuit — a înflorit. A tradus tool-urile, au scris documentație, au creat convertoare și au împins limitele jocului cât de departe s-a putut.

Ubisoft nu a recunoscut niciodată oficial proiectul, dar nici nu l-a oprit. Iar decizia asta, voită sau nu, i-a dat lui Rocksmith o viață suplimentară.

Și chiar și așa, ce se întâmplă acum e frustrant. Rocksmith n-a fost și nu va fi niciodată o unealtă indie obscură. A fost o piesă de rezistență. Un titlu de referință care merita un final mai demn decât acest purgatoriu în care e blocat.

Sigur, putem dezbate dacă Ubisoft ne datorează ceva? Legal, clar nu. Tehnic? Da, există Rocksmith+, deși nu e disponibil pe Mac și e doar o umbră palidă a ceea ce oferea 2014 în materie de conținut și flexibilitate.

Dar Rocksmith 2014 nu e doar un puzzle game abandonat. A format o generație de chitariști. Pentru unii, era rutina zilnică. Pentru alții a fost singurul profesor la care aveau acces.

Iar această alianță legendară, irepetabilă, între software și sunet, merită mai mult decât o liniște apăsătoare, căci n-a fost niciodată despre liniște. A fost despre gălăgie, despre panică ritmică, despre degete care se freacă de corzi până învăță mintea să cânte.

E mai mult decât o notă de incompatibilitate pierdută într-un help page. Când Rocksmith 2014 moare de tot, m-aș fi așteptat să apăsăm F ca să-i arătăm respectul cuvenit, nu X-ul ăla pentru îndoială despre cine ar trebui să-și repare dracului produsul — Apple sau Ubisoft — ca să mai putem cânta un an.