Fii-meu a plecat săptămâna asta într-o tabără de Aikido. Șapte zile de liniște, fără short-uri pe YouTube cu sunetul la maxim și derulate la 2x, fără controllere și laptopuri aruncate la mișto pe măsuța de cafea. Credeam că am câștigat un pic de răgaz. Apoi a venit Rugămintea.

„Tati, nu ne lasă cu casca de VR în tabără. Poți să-mi ții streak-ul în Yeeps, te rog?”

Dacă ai peste 35 de ani, fraza asta sună ca o grămadă de cuvinte trase la sorți dintr-o poezie dadaistă. Dar “Yeeps” e un joc VR - pe numele lui complet Yeeps Hide and Seek, care pare chiar amuzant până ajungi să te târăști prin casă pe mâini cu o cască de plastic pe cap, în timp ce dai cu curul de colțul mesei de cafea.

M-am gândit: „Cât de greu poate fi?” Adică, eu m-am jucat de pe casete, diskete și modem dial-up. Am prins evoluția de la sprite-uri pixelate la grafică hiper-realistă. Am jucat totul, de la Pong la cele mai noi titluri AAA. Cât de diferit poate fi un joc VR?

Ei bine, e ca și cum ai pune un om preistoric să manevreze un iPhone.

Hai să explic pentru neinițiați (ador când trebuie să încep un text cu glosar, doar ca să fim toți pe aceeași pagină). Yeeps Hide and Seek e un joc VR în care joci prinsa cu un avatar caricatural într-un fel de lume sandbox. Scopul? Habar n-am. Știu doar că trebuie să aduni „buttcoins”, o monedă virtuală în joc care îți permite să faci ȘI ALTE lucruri pe care le înțeleg și mai puțin.

Un „streak” e un „streak”, adică numărul de zile consecutive în care te-ai logat. Asta măcar am înțeles, că și eu intru pe 9Gag zilnic de ani buni fix din același motiv.

Ideea era simplă: fii-meu avea nevoie să intru zilnic cât timp e plecat și să apăs un buton pe un calculator din joc ca să-i revendic monedele. Atât. Să-i țin streak-ul activ. Ușor, nu, ca și cum aș fi Desmond într-un bunker digital ridicol, apăsând butonul la timp ca să nu se prăbușească lumea virtuală - sau mai rău, să nu-și piardă poziția în clasament. Sincer, aproape că mă așteptam să aud un beep sinistru dacă întârziam.

Ce nu știam, însă, e că în jocul ăsta „mersul” se face cu mâinile. Ca un centaur infantil și dezorientat, trebuie să lovești podeaua cu palmele virtuale ca să te deplasezi. Asta nu se învață peste noapte. Nu e intuitiv, e pur și simplu memorie musculară bine antrenată și dexteritate - două lucruri pe care nu le am în lumea asta. Jocul e făcut pentru copii care au crescut cu VR și AR, deci e ca și cum ai încerca să înveți un bebeluș să folosească un telefon cu disc.

Nu ai D-Pad. Nu apeși pe un buton. Mergi pe mâini. Îți lovești palmele virtuale de podea ca să te miști. Am 42 de ani și mâinile mele au trecut prin multe: tastat, tras cabluri din rack-uri, legănat nopți întregi copilul în brațe, asamblat mobilier de la IKEA. Ce n-au făcut? Parkour cu palmele într-un loc de joacă virtual, plin de avatare din desene animate urlând meme-uri direct în fața mea NON-STOP. Fața mea acoperită de un prăjitor de pâine din plastic cu lentile tip pancake.

Și treaba nici nu se oprește aici. Yeeps nu e doar un simulator de „ascunselea cu prinselea”. E un ecosistem. Interacționezi cu alți jucători într-o junglă de meme-uri extrem de evoluată. Jucătorii? Copii. Pre-adolescenți și adolescenți. Gen Alpha. Nu vorbesc ca noi, nu cunosc conceptul nostru de spațiu personal. Vorbesc un dialect optimizat la maxim pentru ironie, viteză de reacție și expresii pe care pur și simplu nu le pot înțelege.

Când abia intram în lobby, cineva din mulțimea care s-a adunat în jurul meu a strigat „this is lowkey sigma, bro.” N-am știut dacă tocmai am fost insultat sau mi s-a fcăut un compliment.

Altul a început să urle „Skibidi!” ca și cum dădea un semnal de luptă. Ce înseamnă asta? E salut? Avertisment? Marcă de deodorant?

E a treia zi de serviciu și nici măcar nu mai încerc să înțeleg. Tot ce vreau e să ajung la calculatorul virtual și să apăs butonul care îmi dă monedele în timp util. În Yeeps nu poți „doar să faci lucruri”. Trebuie să exiști într-un mod pe care acești cetățeni digitali avansați îl consideră natural. Se mișcă prin hărți ca niște maimuțe injectate cu espresso, care se mișcă prin spațiul 3D cu încrederea cuiva care s-a născut aici. Pentru că exact asta și sunt.

Și eu eram bun la din astea odată. Scriam cod în Assembler, pe vremea când alternativa era să ieși afară și să te joci cu o minge pe jumătate dezumflată sau să te bagi pe șantiere. Îmi root-am Android-ul și îi flash-uiam firmware-uri custom doar de distracție. Ne uitam cu orele la Nyan Cat și Badger, Badger și alte forme de brainrot. Acum mă chinui să deschid un meniu în VR, în timp ce un puști de 9 ani îmbrăcat în vrăjitor face tumbe deasupra capului meu urlând „rizzless NPC”.

Și știi ceva? Nu dau vina pe ei. Copiii ăștia nu sunt „stricați”. Nu sunt „dependenți” sau „ciudați” sau „pe telefon toată ziua”. Nu sunt ca noi. Sunt născuți într-un internet post-literal. Învăță fizică prin jocuri VR și abilități sociale prin Discord. Nu citesc manuale - ei sunt manualul.

Nu-i disprețuiesc. Îi invidiez.

Pentru că, nu demult, și eu înțelegeam aluziile. Vorbeam fluent meme. Eram printre primii adopteri ai marilor platforme, prindeam trendurile din zbor, eram arogant de informat. Acum sunt ăla care-l întreabă pe fii-su cum se face un butoi în Minecraft. Și dacă n-ai simțit încă acel moment de oboseală existențială digitală… stai liniștit, nu mai e mult până te ajunge.

Așa că iată-mă. Mă loghez zilnic și mă târăsc virtual spre computerul de monede ca un om de serviciu din alt timeline. Nu pentru că vreau să joc. Ci pentru că fii-meu meu m-a rugat să-l ajut.

Și sincer? Asta e tot un fel de victorie.