De milioane de ani, privilegiul de a face copii a revenit animalelor cele mai inteligente, celor mai adaptate sau a căror forța fizică e de partea lor. De vreo 50 de ani încoace, civilizația și protecționismul legii au șters legea aceasta a naturii. Ce a urmat e fix ce vedeți azi pe stradă.

Ceva mai la nord, danezii au decis că nu mai vor să mai lase evoluția pe mâna întâmplării. O bancă de spermă din Copenhaga a introdus un criteriu de bază pentru donatori: IQ-ul minim 85. Cu alte cuvinte, dacă mintea ta nu depășește căldura de la calorifer în grade Fahrenheit, materialul tău genetic nu e eligibil pentru inseminare. Într-un univers care devine tot mai copleșit de imbecilitate, Danemarca pare să fi priceput ceva simplu – că societatea modernă nu mai are loc pentru oameni incapabili să funcționeze în ea.

Cât timp unii își optimizează viitorul, restul lumii se afundă în zgomotul mental al unei epoci în care empatia, logica și planificarea au devenit opționale. IQ-ul, oricât de incomod ar suna, e metrica genetică ce separă civilizația de instinct. Nu e doar reflecția exactă a cât de bine faci ecuații ci și a capacității de a înțelege ipoteze simple, de a simți consecințe, de a funcționa într-o lume mai mare decât curtea ta.

Hai să vedem un pic ce e IQ-ul și ce poți face, sau nu poți face bazat pe numărul ăsta ștanțat în cromozomii tăi.

Ce este, de fapt, IQ-ul

IQ-ul (abreviere de la Intelligence Quotient) e o încercare – destul de reușită, în ciuda criticilor – de a măsura capacitatea cognitivă generală a unui individ, adică viteza și eficiența cu care procesează, învață, adaptează și anticipează. Nu testează cultura generală sau cât de bine reciți din Eminescu, ci cât de ușor înțelegi concepte noi, observi tipare, faci corelații și extragi concluzii logice din date incomplete.

Scorul e calculat prin raportarea performanței tale la media populației: media globală e fixată la 100, cu o deviație standard de 15 puncte. Practic, dacă ai 100, ești exact în mijlocul clopotului statistic; 115 te pune peste 84% dintre oameni; 85 te plasează în zona inferioară, unde gândirea abstractă devine un sport de performanță. Sub 70 intrăm în domeniul clinic al dizabilităților intelectuale, peste 130 vorbim despre persoane cu gândire excepțional de rapidă și flexibilă. Testele moderne de IQ – precum WAIS, Raven sau Cattell – măsoară mai multe tipuri de inteligență: verbală, logică, spațială, de memorie și de procesare. De aceea, două persoane pot avea același IQ total, dar competențe complet diferite. Ce rămâne însă constant este corelația: scorurile mai mari se asociază cu o capacitate mai bună de planificare, empatie cognitivă, învățare rapidă și control al impulsurilor.

IQ-ul nu e singurul predictor al succesului, dar e un barometru brutal de exact al șanselor de adaptare într-o lume complexă. Sub 90, lumea devine un loc imprevizibil și ostil; peste 110, devine un sistem care are sens.

La valori mici, lumea devine o glumă spusă prost

Sub IQ 90, condiționalele devin agresiuni verbale. Întrebarea „cum te-ai fi simțit dacă n-ai fi mâncat?” primește răspunsul reflex „dar am mâncat”. Povestea în poveste? Uită de asta repejor, pentru că o conversație cu patru personaje în care unul povestește o altă discuție e deja labirint mental.

Empatia dispare, și odată cu ea, și civilizația. Dacă nu-ți poți imagina cum se simte altul, n-ai cum să simți vinovăție. De asta majoritatea infractorilor n-au mustrări de conștiință – pentru ei, "parte vătămată" e un concept gol.

Percepția timpului la valorile astea e de asemenea inexistentă. Oamenii sub 80 trăiesc într-un prezent constant. Trecutul și viitorul sunt doar cuvinte decorative. De aici și lipsa de planificare financiară, incapacitatea de a economisi, de a gândi în termenii „dacă fac X acum, peste 5 ani se întâmplă Y”.

Limbajul intern se degradează. La IQ 90, gândurile devin sunete. Sub 80, dispar. Fără limbaj intern, nu mai există analiză – doar impuls. De aceea oamenii cu IQ sub 80 reacționează, nu reflectă la chestii.

Ironia, metafora, sarcasmul? Useless. Sub 90, totul se ia literal. Încerci o glumă subtilă și te trezești cu o lopată-n creștet. Oamenii ăștia gustă alt fel de umor.

România – laboratorul lumii fără ipotetice

IQ-ul mediu al românului e 87. Adică exact la nivelul în care condiționalele devin obositoare, iar viitorul e doar superstiție. Statistica e simplă: pentru fiecare om care funcționează normal, avem trei-patru care abia percep lumea. Unii se descurcă mecanic, alții doar repetă ce aud. De aici totul curge logic: jumătate dintre elevi nu pot înțelege o problemă PISA simplă, traficul auto e un test de empatie eșuat, iar conversațiile publice seamănă cu două televizoare deschise pe canale diferite care strigă unul la altul.

Empatia aici e la pământ, pentru că necesită o funcție cognitivă rară – să-ți imaginezi cum e să fii altul. Planificarea este demonstrabil o glumă. Țara trăiește într-un prezent continuu, incapabilă să înțeleagă că acțiunile de azi influențează mâine. De aia politica se face în cicluri de trei luni, și infrastructura se oprește la podul din sat.

Acum hai sa vorbim despre treaba care doare cel mai tare: luăm ca ipoteză IQ-ul mediu 87 cu deviație standard 15 și folosim o distribuție normală. Nu e perfecțiunea platonică, dar e cât de aproape de realitate poți ajunge fără să testezi fiecare cap de pe DN1.

Cum arată societatea, pe benzi de IQ, în procente: cam 12.9% sub 70, încă 19.2% între 70 și 80, 25.9% între 80 și 90, 22.8% între 90 și 100, 13.0% între 100 și 110, 4.9% între 110 și 120, iar 1.4% peste 120. Adună-le și iese 100% de oameni care se miră de ce nu merge treaba, fiecare din motivul lui.

Acum comparația care te roade: pentru 10 doctori, câți oameni sunt „la limita animalizării”? Aici trebuie să fixăm praguri. Dacă numești „doctor” pe cineva din zona 115+ (ceea ce e rezonabil ca aproximare pentru profesiile medicale) și „animalizare” pe cei sub 75, atunci raportul iese urât: aproximativ 6.84 la 1. Tradus în română clară, pentru 10 doctori ai cam 68 de persoane sub 75. Dacă ești mai strict și pui limita jos la sub 70, raportul devine cam 4.15 la 1, deci pentru 10 doctori ai cam 41 de oameni sub 70.

Danemarca – țara care a zis „nu (mai) vrem idioți”

Danemarca, cu un IQ mediu în jur de 98, își permite luxul de a gândi pe termen lung. Sistem educațional performant, încredere socială ridicată, capacitate de planificare. Când pui toate astea împreună, înțelegi de ce o bancă de spermă de acolo își permite să spună: „Nu vrem să coborâm standardul.” Nu e eugenie ci igienă mentală și respect față de populația zilei de mâine.

Pe termen lung, ei vor copii care să poată funcționa în complexitatea lumii moderne. Noi încă avem dezbateri ample dacă e ok să folosim cardul la magazin, dacă avioanele lasă chemtrails ca să ucidă lent populația sau dacă buletinul cu cip te duce direct în iad pentru că l-ai lăsat să îți controleze sufletul.

Danemarca pune prag 85 la donatori ca să nu-și îngroașe exact zona unde societatea începe să-și piardă frânele. În România, încă ne certăm între noi dacă e politicos să-i spui realității că e realitate.

Epilog pentru o specie care dă scroll

Danezii aleg să nu se joace cu șansele. Noi ne jucăm cu siguranța, cu focul, cu de toate. Civilizația e o problemă de matematică simplă: dacă ai destui oameni care înțeleg relația „dacă… atunci…”, ai progres. Dacă nu, ai video-uri pe TiKTok care să-ți arate ce nici măcar nu bănuiești despre societatea în care trăiești.

Mai e mult până departe, și până atunci, ține minte: dacă te-ai întrebat vreodată de ce pare că lumea se prostește, nu e o impresie. E doar statistica făcându-și treaba.